Era primul Paște sărbătorit acasă. Era primul lockdown. Prima pandemie. Departe de toți și toate, dar parcă mai apropiați unii de alții. A fost o zi plină cu soare.
Cine mă cunoaște știe că sunt un om al rutinelor. Al procedurilor. Al regulilor. Al timpului limitat. Ne decisesem cu vreo 2-3 săptămâni înainte că poate ar fi bine să fim 3. Dar, tot a fost ditamai surpriza.
19 aprilie 2020, ora 11. Am aflat că se mărește clanul Oancea. Mă consideram pregătit. Oh boy, cât de inocent eram!
Habar nu aveam câte griji noi voi avea. Câtă nerăbdare. Câte lucruri de învățat. Câte lucruri de pus la punct. Adevărul e că niciodată nu ești pregătit de venirea unui copil chiar dacă ai 1.000 de planuri în cap. Chiar dacă ai proceduri. Chiar dacă planifici totul.
Azi se împlinește un an de când am învățat cu adevărat cât de mișto e ieșitul din zona de confort. Cât de provocator e. Un an de când am început să învăț că a fi responsabil mai este egal și cu a fi prezent. A fi gata oricând să te surprinzi nu doar pe tine, ci și pe ceilalți. A merge mereu înainte și de a te reinventa cu fiecare zi ce trece. A-ți depăși limitele. A încerca să fii mereu mai bun. A învăța să renunți sau să pui pe pauză în favoarea lucrurilor care într-adevăr contează.
Și da, ăsta e abia începutul. Abia aștept călătoria ce abia am început-o. Și nu, nu ești niciodată pregătit. Și da, e o călătorie a dracu’ de mișto 😊
